...
Aproape că n-aş scrie nimic despre această lună, pentru că vrem să uităm prin ce am trecut. Dănuţ a fost mai mult bolnăvior şi am stat internaţi, în două serii, prin spitale. Am retrăit, ca mamă, temerile de la început, când mă simţeam neputincioasă, nepregătită să fac faţă situaţiei. Iniţial am refuzat să cred, rugându-mă să nu fie decât un coşmar din care să ma trezesc a doua zi. Dar a fost realitate! Şi am fost nevoită să o accept, pentru a-l ajuta pe copilul meu. Am înţeles că a fi părinte înseamnă nu doara te bucura de copilul tău şi a-l îngriji cum poţi mai bine, ci, mai ales, a împărţi cu el TOTUL, şi bine, şi rău, iar la nevoie a-i alina suferinţa cu zâmbetul pe buze! Părintele trebuie să fie actorul perfect!
În fine, să opresc lamentările...
Voi consemna totuşi, sumar, ce am apucat să observ luna aceasta în evoluţia copilului meu:
În limbajul activ, s-au înscris cuvintele: "ga-ta", "mau" [miau], "gou" [gol], "Tu-tu" ["Tu-ti-tu", un site cu filmuleţe ce arată cum se confecţionează jucării], "Ba-bu" ["Bubble up", un cântecel al lui Gummy Bear]. Limbajul pasiv este mult evoluat şi ne înţelegem de minune! Of, Doamne, a fost aşa cuminte în spital! I-am vorbit ca unui om mare şi ma asculta atent, confirmând ("da...., da....").
Nu ştiu ce aş mai putea consemna. Am stat destul de mult timp imobilizaţi în paturile din spital, plimbările pe afară au fost restricţionate, aproape anulate. N-am interacţionat decât cu doctori şi asistente, care l-au admirat. Dar ce folos?! Nu vreau să mai ajungem vreodată acolo!
La sfârşitul acestei luni, suntem trişti, şi eu, şi tati lui Dănuţ..., trişti pentru ce-a fost, dar fericiţi că a trecut totul cu bine şi fericiţi pentru că-l avem pe Dănuţ!
