Dănuţ devine tot mai mult o persoană, cu propriile-i gânduri şi dorinţe, pe care şi le afirmă cu hotărâre şi bucurie! Ne depărtăm tot mai mult de "bebeluşenie"... Nici chipul nu-i mai este al unui bebeluş, ci al unui "om în miniatură", simpatic foc! Doamne, suntem îndrăgostiţi de copilul nostru! Să ne fie sănătos şi fericit în viaţă!
Luna aceasta ne-am dezvoltat limbajul, cel activ, căci Danuţ a început să folosească şi alte cuvinte cu sens. La cuvintele deja folosite până acum ("ma-ma", "ta-ta", "da", "pa", "e-te"), al căror înţeles s-a fixat între timp, s-au adăugat următoarele: "unde-e?", "ce-e?" [pronunţate legat], "Gâgă" [o jucărie] şi "baaaa..." [= barca]. Deci avem până în momentul de faţă 9 cuvinte în vocabular! 9 cuvinte cu sens, căci combinaţiile originale de sunete, fără înţeles, sunt mult mai multe, dintre ele evidenţiindu-se luna aceasta: "li-gă / li-gă" şi "bâ-di / bâ-di". E aşa haios când "vorbeşte pe limba lui", cu atât mai mult cu cât vrea să pară serios, schimbând "replici" cu noi sau cu alţi interlocutori. Şi mai dezvoltat este limbajul pasiv, Dănuţ înţelegând aproape tot din ce vorbim cu el: nume de obiecte, numele jucăriilor, acţiuni ("păpăm", "căutăm" - "Unde e capacul?", "apasă"....), hăinuţe, părţile corpului etc.
Dintre părţile corpului, ne arată năsucul, deşi nu-l nimereşte întotdeauna cu degeţelul. Nici linguriţa cu păpică nu ajunge întotdeauna în guriţă, iar uneori este înlocuită cu degeţelele, dar este de consemnat interesul pentru autoalimentare / dorinţa de a se hrăni singur... sau de a o hrăni pe mami. Degeţelele "exploratoare" sunt acum şi mijlocul de a arăta spre obiectul dorit... Şi ce supărare, of!, când nu înţelegem exact ce vrea! Grea trebuie sa fie şi viaţa de copil la 1 an!
Tot acum băieţelul nostru drag a învăţat să aplaude şi... "să dea guriţa la pupat!", într-o inocentă şi inegalabilă dovadă de iubire!!!
Ar mai fi de notat şi de apreciat evoluţia mersului. Dănuţ merge în două picioare din ce în ce mai sigur şi mai rapid, aproape că aleargă. Luna aceasta a învăţat să se şi aplece, din mers, pentru a ridica un obiect, fără niciun sprijin, şi tot acum a găsit forţa să apese pe jucăriile din cauciuc pentru a le face să piuie.
Sper că nu am uitat nimic important. Băiatul meu a devenit cel mai preţios şi interesant "obiect de cercetare". Şi nu va înceta niciodată să fie, atât pentru mine, cât şi pentru tatăl lui, subiectul "la ordinea zilei"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu